M-am aflat ieri, pentru mai bine de-o oră, la ședința Comisiei de Învățământ din Senat.
Am fost acolo mai puțin ca om politic și mai mult ca Președinte al Senatului, considerând că este de datoria mea să mă asigur că se întrunesc toate condițiile instituționale pentru a da o lege nu pentru un an sau doi, ci pentru câteva generații.
Mesajul pe care l-am transmis colegilor mei senatori a fost unul de încurajare și responsabilitate. Știu că au existat presiuni foarte mari, îndeosebi din partea Președinției și Guvernului. Manipulări și neadevăruri mai mari nu știu dacă s-au mai rostit în 20 ani de democrație în legătură cu vreun proiect de lege așa cum a fost cazul în aceste săptămâni cu legea educației. Fiecare senator a fost atacat și activitatea Comisiei a fost demonizată chiar de cei cu care trebuia să conlucreze, de reprezentanții Executivului.
În ciuda tuturor acestor încercări, senatorii s-au ținut ferm pe poziție. Au arătat că responsabilitatea omului politic poate să învingă ordinele de partid. Au arătat că, într-o țară în care în politică regula de aur este regula conflictului, se poate lucra umăr la umăr, se poate ajunge la consens și astfel se pot crea legi bune. Am apreciat la membrii Comisiei faptul că au decis să lucreze nu pentru un ministru, șef de Guvern sau Președinte, ci pentru elevi, studenți, profesori și părinți, de azi sau de mâine. Consensul degajat pe marginea Legii Educației în comisia de învățământ din Senat este singurul lucru bun de până acum legat de adoptarea acestei legi.
În această cheie aș dori să mai fac un comentariu legat de moratoriul propus de președintele Traian Băsescu. În primul rând, moratoriu înseamnă amânarea plății unei datorii. În esență, șeful statului spune că datoriile și răfuielile politice se amână cu 30 sau 45 de zile, după ce legi importante sunt adoptate de către Parlament: bugetul, legea pensiilor, legea salarizării. Unde greșește fundamental Președintele Traian Băsescu este că nu înțelege că paradigma conflictuală este falimentară și și-a arătat limitele. Dovada acestui fapt stă în însăși activitatea comisiei de învățământ din Senat. Când a fost vorba de a alege între o lege bună și a se afunda în tranșeele partizane, senatorii au ales ceea ce era firesc: să lase deoparte diferențele și să lucreze împreună. Dovadă că se poate. Traian Băsescu trebuie să înțeleagă că nu amânarea răfuielilor politice este soluția, ci renunțarea de tot la răfuielile politice este cheia. Ca să parafrazez un clasic în viață, legea educației produce consens. Și acesta este un lucru bun.
Revenind la Legea Educației din Senat, consider că, indiferent de motivația deciziei Curții Constituționale și de urmările acesteia, Comisia de Învățământ trebuie să aibă curajul de a duce la bun sfârșit acest demers. O lege asumată de întreaga Comisie, formată din membrii ai tuturor partidelor parlamentare, are toate șansele să primească votul Camerei decizionale a Senatului.
Este nevoie să acordăm colegilor senatori timpul de care au nevoie pentru ca, alături de sindicate, de asociații de părinți sau studenți, de organizații nonguvernamentale, să dea o lege bună. Dacă vom continua să gândim prost și la repezeală, uitându-ne la mărunte ideale politice și nu la interesul colectiv, lipsa de performanță va continua în învățământul românesc.
Dacă este vorba despre elementele de fond, ca om politic care a vorbit în acești ani cu zeci de mii, poate sute, de elevi, studenți, părinți sau profesori, cred cu tărie că Legea educației trebuie să răspundă la două obiective fundamentale:
- Niciun copil, indiferent de unde provine, nu trebuie să fie exclus din procesul de învățământ. Niciun copil nu trebuie lăsat în afara școlii.
- Niciun absolvent de învățământ românesc nu trebuie să nu poată obține un loc de muncă în domeniul în care s-a pregătit. Toti absolvenții trebuie să aibă șanse reale pentru a obține un loc de muncă bine plătit după terminarea studiilor.
Mai este mult de lucru până a face din sistemul educațional românesc unul performant. Realitățile sistemului de învățământ, așa cum sunt ele reliefate de Raportul privind Starea Învăţământului al Ministerului Educației, sunt alarmante și nu mai permit simulacre de reformă. Da, învățământul românesc are foarte multe tare. Ele nu pot fi depășite însă prin poziții de forță, ci doar prin consens. Rata de participare la toate nivelurile de educație (aflată mult în spatele mediei europene) nu va crește dacă vom avea reforme anuale sau o dată la doi ani. Când scorurile înregistrate la citire atestă faptul că 56% dintre şcolarii români se află la un nivel critic în privinţa lecturii, soluția nu este să dai cu pumnul în masă și să îți impui legea, ci să cauți să elaborezi un plan de măsuri care să fie aplicat vreme de puțin o generație sociologică (25 de ani). Când doar 53% dintre cei care au obţinut diploma de licenţă aveau loc de muncă în ţară, faţă de 58% în 2008 şi 65% în 2004, nu duci o luptă mai mult sau mai puțin politică cu rectorii și cu șefii universităților, ci cauți să corelezi programa cu nevoile angajatorilor.
Nu vreau să accept că Pactul Național pentru Educație semnat în 2008 reprezintă un proiect eșuat al politicienilor. Nu vreau să accept că încăpățânarea unor demnitari ai statului român este mai importantă decât interesul elevilor și al studenților, al profesorilor sau al părinților. Am toată încrederea că legea care va ieși din Comisia de învățământ va avea cea mai bună formă posibilă și am toată încrederea că plenul Senatului va vota această lege. Va fi o lecție de democrație foarte importantă pentru România.
