Sunt deja cativa ani de cand vorbesc despre necesitatea unui consens in educatie. Despre importanta ca oamenii politici sa uite de interese de partid si sa priveasca cu incredere, dar mai ales cu ratiune, catre cum si de catre cine se construieste Romania de maine.

Am semnat, pentru toate acestea, un Pact pentru Educatie in 2008. Acest efort, demn de toata lauda la momentul respectiv, a ajuns sa fie denuntat si hulit, tocmai pentru ca o semnatura pe un document, chiar a unora din cei mai importanti oameni in stat, n-a tinut loc de cuvant si de obraz. Ne uitam cu totii la clasamentele PISA si ne ingrijoram in legatura cu cat de putin pregatiti sunt elevii nostri, dar esuam in a pune la baza acestui esec imposibilitatea unor politicieni de a cadea de acord si de a duce la indeplinire cate chestiuni minimale, dar esentiale, in privinta educatiei.

In 2010, am  sustinut de fiecare data ca nu putem avea o Lege a Educatiei decat daca o vom adopta prin dialog transpartinic. I-am rugat de fiecare data pe colegii mei senatori din Comisia de Invatamant sa se gandeasca in primul rand la interesul copiilor si mai apoi ce le spune simtul politic. Am atacat la Curtea Constitutionala aberanta asumare de raspundere a Guvernului asupra legii, care a facut inutila o munca de cel putin 6 luni a parlamentarilor, fie ei deputati sau senatori, de la putere sau de la opozitie. Pe considerente pe care nu vreau sa le comentez, Curtea a dat cumva dreptate Guvernului si ne-a blagoslovit cu Legea Funeriu. Pe de alta parte, avem in Senat, Camera decizionala, o alta propunere de lege privind educatia, care difera in cateva puncte fundamental de legea aflata in vigoare, si care asteapta votul suveran al Plenului.

Ce se intampla in acest zile cu propunerea eliminarii predarii istoriei si geografiei in limba minoritatilor este mai mult decat ideea unui deputat. Este un simptom despre ce se intampla daca legiferam cu pumnul si fara a asculta vocea opozitiei si a societatii in chestiuni de maxim interes public. Fara consens asupra dezvoltarii Romaniei, a unor minime directii si principii de urmat, vom ramane in continuare tara Mesterului Manole, acolo unde sacrificarea Anei este echivalenta cu sacrificarea unui viitor mai bun pentru fiecare roman.

Majoritatile parlamentare sunt foarte fluide. In Senat avem cea mai buna dovada a acestui lucru,  unde, de facto, nimic nu se poate intampla daca opozitia se impotriveste. Vedem foarte bine care este reversul legiferarii prin dictat: inversunarea opozitiei de a modifica ceea ce nu s-a adoptat consensual. Cine seamana vant, culege furtuna, spune foarte bine o vorba din popor. Ceea ce se intampla acum cu Legea Educatiei se poate intampla cu privire la orice subiect in care Senatul este Camera decizionala, incepand cu reorganizarea teritoriala, de exemplu. Poate lua astfel nastere un razboi fara sfarsit intre putere si opozitie, in care fiecare parte va incerca sa o saboteze pe cealalta.

Inca o data, as vrea sa atrag atentia asupra faptului ca Romania nu poate functiona fara un minim consens intre actorii politici. Ne vom bate intre noi cu inversunare, vor fi victorii sau infrangeri de etapa, dar nimeni nu va avea sentimentul ca a facut ceva cu adevarat bun pentru cei pe care ii reprezinta. As vrea sa cred ca tot ce se intampla cu Legea Educatiei poate fi un semnal pentru trezire si pentru responsabilitate, pentru a ne pune odata pentru totdeauna la aceeasi masa si a decide ce e mai bine pentru educatia din Romania. E in joc mai mult decat o banala guvernare, e in joc modul in care vrem sa arate Romania de maine. Ne trezim?