Legile şi cârnaţii sunt două lucruri pe care nimeni nu le-ar accepta dacă ar şti cum sunt făcute.

Când a rostit acest aforism, Bismarck sugera că un proces neplăcut poate, totuşi, avea rezultate dezirabile. Din păcate, însă, nu putem spune acest lucru despre actuala dezbatere a bugetului pe anul viitor.

Un anumit grad de negociere pe faţă a resurselor disponibile este un element inevitabil al dezbaterii oricărui buget. Modul în care se abordează însă dezbaterea bugetului României, ca o anuală "bătălie pentru caşcaval", devine cu atât mai grav cu cât situaţia actuală a ţării impune mult mai multă seriozitate, strategie şi viziune.

Plecând de la ţintele prevăzute în acordul cu Fondul Monetar Internaţional, proiectul de buget actual nu face mare lucru dincolo de a împărţi procente pe ici şi pe dincolo. Fiindcă avem deja prostul obicei al rectificărilor, ne putem aştepta ca multe din cele discutate acum să nu se concretizeze. Devine aşadar irelevant câţi bani merg acum - pe hârtie - la educaţie sau la sănătate, la infrastructură sau la agricultură. În forma sa ideală, bugetul României ar trebui să reprezinte aspiraţiile şi obiectivele noastre nu numai pentru 2011, dar şi pentru anii de după. Departe de a fi o simplă listă de cheltuieli, bugetul reflectă priorităţile celor care l-au făcut. În acest document aflăm ce fel de ţară vrem să devenim, care e genul de societate pe care vrem să o construim. Aflăm ce contează cu adevărat pentru noi, ca naţie. Asta pentru că bugetul nu e un document al vorbelor goale, ci unul al cifrelor. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie.

Or, după doi ani de criză economică din ce în ce mai acută, România nu dă semne că ar avea vreun plan de viitor, dincolo de falsul panaceu al acordului cu FMI. Avem un Consiliu Fiscal, instituit printr-o lege a responsabilităţii fiscale aplaudată de FMI. Acest for este tolerat, dar nu şi respectat, deoarece a rostit adevărul incomod despre exerciţiul bugetar care nu este predictibil, transparent sau construit în baza unor priorităţi strategice. Nu se vorbeşte despre rezultatele alocărilor din buget. Deşi modeste ca procente din PIB alocate educaţiei au crescut, rezultatele elevilor şi studenţilor sunt tot slabe, profesorii sunt tot vlăguiţi. La sănătate, situaţia este aceeaşi. Mai mult, vedem dispreţul puterii faţă de populaţie şi faţă de democraţie prin gestul de a introduce bugetul în Parlament în decembrie, pe ultimele zeci de metri înainte de întâlnirea consiliului FMI în care se decide tranşa destinată României. Este evidentă intenţia de a forţa mâna opoziţiei şi de a strecura nu numai bugetul, dar şi legea salarizării pe sub nasul unei populaţii care îşi doreşte sărbători liniştitite şi un an mai bun.

În acest context, este legitim să ne întrebăm de ce ar trebui să avem mai multă încredere în mesajele date de actualul proiect de buget? De ce ar trebui să credem că viitorul acord cu FMI va fi într-adevăr unul "preventiv", dat fiind că şi cel actual a început ca o "centură de siguranţă" împotriva unei crize despre care se spunea că nu ne va afecta. Este legitim să se pună întrebarea despre economia dincolo de acordul cu FMI, despre ce facem după ce terminăm banii Fondului. Lecţiile pe care ni le dă actuala criză economică sunt pe atât de clare pe cât sunt de imperative. Modul în care am făcut politică până acum nu mai merge. Modul în care am abordat economia nu mai merge. Bugetele modificate din mers nu mai merg. Legile, taxele şi impozitele altoite şi ciopârţite din mers nu mai merg.

România nu este suspendată într-un vid, în care regulile jocului jucat de altă ţări nu se aplică. Nu putem pretinde că vom atrage investiţii doar pentru că avem o cotă unică - cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că realitatea este cu totul alta. Nu putem ignora pericolul unei crize economice prelungite doar pentru că nu avem alte planuri dincolo de unul sau două acorduri cu FMI.

România este integrată într-un context global care îi impune să se bată cu multe alte ţări pentru capital şi nu numai. Această cursă este câştigată de cei care oferă un mediu de afaceri previzibil şi transparent, care oferă şi servicii în schimbul taxelor percepute - fiindcă este o iluzie să credem că vreun investitor nu mai caută nimic altceva în afara taxelor scăzute. Discuţia despre rolul statului nu mai ţine de mărime, ci de eficienţă. Degeaba avem un sector public micşorat dacă el nu va fi şi eficient. Nu este suficient să ne dorim birocraţi mai puţini decât alţii - trebuie să-i vrem să fie şi mai buni decât ai altora. Degeaba spunem că nu mai trebuie să ne comportăm ca o ţară-candidat la Uniunea Europeană şi că e momentul să ne comportăm ca ţară membru. Pentru asta, avem nevoie şi de respectul restului Uniunii, respect care nu se câştigă decât prin competenţa cu care ştim să ne exprimăm şi să ne apărăm interesele. De exemplu, România încă nu are o poziţie clară cu privire la viitorul exerciţiu bugetar pan-european, de dincolo de 2013. Ca şi cum faptul că nu absorbim fondurile deja negociate nu ar fi de ajuns, părem să nu vrem să le negociem nici pe cele din bugetul care îl va înlocui pe cel actual - cel pe care nu ştim să-l utilizăm.

Am intrat în NATO fără un plan pentru perioada de după aderare, iar lumea aceea sigură şi paşnică în care şi eu am crezut nu s-a materializat. În lumea mult mai periculoasă în care trăim acum, România are mai puţini aliaţi şi o voce mai timidă. Am devenit membri ai UE fără să ştim ce vrem să facem în această capacitate, iar armonia şi solidaritatea intraeuropeană pe care ne bizuiam atunci nu s-au materializat. Într-o Europă mult mai tensionată şi mai egoistă, în care interesul naţional nu pare a fi reconciliabil cu cel comunitar, România nu şi-a găsit încă rolul. Puşi faţă în faţă cu exemplele Greciei şi Irlandei, aspru pedepsite de Germania pentru iresponsabilitatea lor fiscală, noi nu avem alt plan decât speranţa într-un viitor pe care refuzăm să-l luăm în propriile mâini.

Criza ne-a luat prin surprindere, deşi o vedeam apropiindu-se de aproape un an. Nu am avut un plan anticriză, ci doar vreo două-trei simulacre. După doi ani, nu este suficient doar să sperăm că sfârşitul crizei e aproape. Întrebarea cheie este dacă vom fi învăţat lecţiile date de această perioadă. Ştim ce vrem să devenim după ce se termină criza?