O dezbatere cu mult mai importantă decât umorile guvernanților. Poate ea avea loc?

Susțin că este nevoie, mai mult ca niciodată, ca vocea profesioniștilor să se audă atunci când e vorba de problemele esențiale ale guvernării. Ca specialiștii să-și poată spună părerea, fără a fi numiți stângiști sau corupți.

Ar fi cea mai mare greșeală pentru România să transformăm timida dezbatere despre noua lege a sănătății într-un meci în care fiecare să alegem unde jucăm sau ce susținem: echipa Băsescu sau echipa Arafat. Este în joc cu mult mai mult decât funcția doctorului Arafat, care merită de altfel felicitat pentru ce a făcut pentru sistemul de urgență din România și pentru atitudinea întotdeauna demnă. E un joc cu mult mai mult decât credibilitatea unui Președinte care, fapt rar întâlnit în democrațiile sănătoase, se apucă să certe în direct la televizor un om reprezentând Guvernul pe care el însuși îl susține.

Gestul doctorului Arafat este un gest de demnitate și un gest necesar. El a pus reflectoarele publicului pe o lege esențială pentru dezvoltarea României, dar și pe mecanismele profund viciate și ineficiente de formulare și de dezbatere a politicilor publice în această țară. Este important ca atare să facem din gestul fondatorului SMURD mai mult decât prilej de poziționări partizane. Este important să folosim acest prilej pentru a avea prima dezbatere de societate despre sănătate ca serviciu public esențial.

Dincolo de prevederile concrete, pe care am încredere că profesioniștii vor fi și lăsați să le analizeze, și luați în seamă, modul în care s-a pregătit și s-a lansat noua lege a sănătății este un eșec răsunător. „Obamacare de România” – ce s-a dorit a fi în fapt noua lege – este un sinistru exercițiu de mimare a democrației, a dezbaterii și a transparenței. Nu poți scoate din laboratoare tangențiale Ministerului Sănătății un proiect de lege atât de important, fără a fi avut în prelabil ample consultări, prin care să se diagnosticheze atât probleme sistemului, cât și să se degajeze principiile noii viziuni. Să lași în dezbatere publică un astfel de proiect doar 30 zile, nepermițând chestionarea viziunii care stă în spatele reglementări și sperând că vei fi nevoit să modifici doar câteva virgule în text, este echivalent cu asumarea răspunderii de către Guvern. Dacă o astfel de lege, la care puțini au contribuit și în legătură cu care mulți se împotrivesc, va fi trimisă Parlamentului fără o dezbatere societală serioasă, atunci destinul ei e previzibil. Ca urmare a afilierilor partizane și disciplinate, cum Parlamentului îi lipsește capacitatea instituțională de a evalua impactul politicilor publice, vom avea probabil o nouă lege sănătății care, neacceptată și neadaptată societății, va face mai mult rău decât bine.

Miza este deci fructificarea oportunităților ivite în ultimele zile pentru a angrena o dezbatere cu societatea despre legea sănătății. Mă bucură atitudinea societății civile, care începe să se trezească amorțeală și condamnă modul în care s-a promovat public noua reglementare. Este nevoie însă de mai mult. Este nevoie să punem întrebările corecte în legătură cu reforma din sănătate și este nevoie să ne luăm răgazul de timp adecvat pentru a degaja o viziune și o strategie pe termen lung pentru sănătatea din România.

Ca dovadă că se poate și altfel, Institutul Aspen România, în cadrul Healthcare Reform Policy Program, dezbate de aproape 9 luni, împreună cu importanți specialiști din țară, reforma sistemului românesc de sănătate, urmând să-și prezinte zilele acestea concluziile. Conduc Aspen Romania de la fondare dar, dincolo de lansarea programului său pentru reforma sectorului de sanatate, am ales sa nu particip direct la activitătile sale tocmai pentru a nu politiza conținutul și a da o sansa abordarilor non-partizane. De o astfel de abordare a dezbaterii este nevoie, serioasă și completă, nu de simulacre asimilate consultării publice. Efortul acesta este cu adevărat nepartizan și nesupus unor interese de grup. Cel mai important lucru este că reprezintă o platformă democratică de dialog între experți și grupuri reprezentative, de la pacienți la medici și asiguratori la furnizori de bunuri și servicii. Proiectul nu este monopolist și nu-și propune să promoveze "o lege proprie". Este însă la dispoziție ca format și loc al dialogului și compromisului necesar unei bune decizii. O parte dintre autorii textului de lege prezentat au participat la diverse întâlniri în acest format și regret că nu au prezentat din timp și în format extins propunerile incluse in lege. Am speranța că în viitorul apropiat acest inceput va permite o analiză dublă a concluziilor programului în raport cu proiectul legii. Este o oprtunitate dar și un test pentru funcționarea unui dialog politic intermediat civic. Este un test care nu trebuie evitat și o oportunitate care nu trebuie pierdută. O asemenea abordare este esențială evoluției guvernării in România spre o bună guvernare.

Când, într-un sondaj IRES din decembrie 2011, a doua îngrijorare a românilor anul trecut a fost frica de boală (17%) și când aproape 60% din românii care au dat șpagă anul trecut spun că aceasta a ajuns la doctori și la personalul medical, atunci este evident că lucrurile nu poat continua tot așa în sistemul de sănătate. Românii se tem, fie pentru că nu-și permit, fie pentru că nu au încredere că vor fi tratați corespunzător, să intre în contact cu sistemul de sănătate. Iată de ce o dezbatere nu este un moft, ci este obligatorie.

Susțin că este nevoie, mai mult ca niciodată, ca vocea profesioniștilor să se audă atunci când e vorba de problemele esențiale ale guvernării. Ca specialiștii să-și poată spună părerea, fără a fi numiți stângiști sau corupți. Este periculos, ca paradigmă, că s-a ajuns ca un doctor să fie contrazis, fără argumente, în domeniul său de expertiză de către un politician care prea puțin știe despre ce vorbește. Culmea e că aceiași politicieni omniscienți coboară brusc de pe soclu, căutând tot felul de scuze, atunci când li se cere să vină cu soluții la criza economică care, în loc să dispară, se adâncește.

Sunt un politician dispus să ascult în continuare vocea profesioniștilor din sănătate în legătură cu ce e de făcut, în aceeași măsură în care ascult și părerea românilor care, pot să spun, nu-mi dă prea multe prilejuri de optimism. Vocea profesioniștilor trebuie să se facă auzită atunci când e vorba de câteva întrebări simple, dar în al căror răspuns stă miza tranformării sănătății din România într-un serviciu public esențial, eficient și accesibil:

1. Cum asigurăm finanțarea transparentă și pe termen lung a sistemului de sănătate, printr-un dozaj eficient între implicarea statului și a mediului privat? Cum folosim experiența altor modele pentru a evita piste încercate care nu dau soluții și, mai ales, cum folosim piața, unde aceasta servește, și sectorul public, unde acesta e alternativa necesară?
2. Cum facem ca noua lege să nu consfințească un sistem de sănătate pentru două categorii: unii săraci, tratați mai prost sau deloc și unii bogați, beneficiari de servicii medicale similare celor de la Viena? Cum ne asigurăm că, în linii mari, măcar oportunitățile de sănătate sunt egale pentru români, fie că locuiesc la oraș sau la țară, indiferent de regiune istorică, județ și de diferențele de venit?
3. Cum asigurăm creșterea calității actului medical, care să se regăsească în creșterea speranței de viață a românilor, astăzi una dintre cele mai mici din Uniunea Europeană?
4. Cum asigurăm sustenabilitatea sistemului de sănătate prin promovarea și păstrarea medicilor și a cadrelor medicale bine pregătite, astăzi vârf de lance al exodului de talent și inteligență românească spre Occident?

Nu cred că putem avea nimic bun pentru cei 22 milioane de pacienți ai României dacă rămânem blocați în abordări partizane sau în umori personale. Invitația mea este la un amplu dialog de societate, în care profesioniștii să dea tonul.