Necesitatea pentru România a unui nou acord de tip Viena

În aceste condiții, ceea ce are România nevoie e mai mult decât îngrijorare sau indignare față de nerecunoștința unor bănci care au făcut profituri bune în ultimii 10 ani. Ceea ce România are nevoie cu adevărat este un nou Acord tip Viena, după cel din 2009, care să garanteze menținerea expunerii băncilor străine în țara noastră.

Anunțul Guvernatorului Băncii Centrale a Austriei, prin care s-a impus băncilor austriece să limiteze creditarea în Europa Centrală și de Est, a trezit multă îngrijorare în România, atât în mediul politic, cât și în cel economic. Până la urmă, România este a doua ţară din regiune, după Cehia, în ce priveşte expunerea băncilor comerciale austriece, care dețin 31,5% din activele sectorului nostru bancar.

Economia reală  și statul român au nevoie ca de aer de finanțare anul viitor, pentru încurajarea creșterii economice și pentru plătirea împrumuturilor și a dobânzilor. Anul viitor, plătim prima rată, de 1,7 miliarde de euro, din împrumutul luat de la FMI în 2009. În plus, în 2012, cheltuielile estimate cu dobânzile se ridică la 11,4 mld lei, România plătind pentru datorii aproape cât tot bugetul public al sănătății. Canalele alternative de finanțare sunt tot mai puțin eficiente. Să nu uităm că săptămâna trecută Guvernul a eşuat în încercarea de a vinde obligaţiuni de 1 miliard de dolari pe piaţa SUA. Planul a fost dat peste cap de agravarea condiţiilor de piaţă, care ar fi dus la dobânzi de peste 7% pe an.

Chiar dacă Guvernatorul Băncii Centrale austriece și-a îndulcit declarațiile, spunând ieri că cererea făcută băncilor austriece pentru limitarea creditării în funcţie de posibilităţile de finanţare locale a fost „nu o limitare impusă creşterii, ci una pentru risc”, nu există niciun motiv pentru ca guvernanții noștri să doarmă mai liniștiți. Fără a fi încă atinși de furtună, valurile care se creează în jurul nostru sunt tot mai mari: pe când Austria caută tot felul de măsuri pentru a-și menține ratingul maxim de țară, astăzi Moody's a redus ratingul obligaţiunilor guvernamentale ale Ungariei în categoria "junk", iar ieri agenţia Fitch a decis reducerea la „junk” a ratingului acordat Portugaliei.

În aceste condiții, ceea ce are România nevoie e mai mult decât îngrijorare sau indignare față de nerecunoștința unor bănci care au făcut profituri bune în ultimii 10 ani. Ceea ce România are nevoie cu adevărat este un nou Acord tip Viena, după cel din 2009, care să garanteze menținerea expunerii băncilor străine în țara noastră. Băncile din România au datoria de a reînnoi acest Acord, ținând cont și de ceea ce s-a întâmplat în 2009. Atunci, după ce banii de la FMI au ajuns în țară, BNR a coborât nivelul rezervelor minime obligatorii, lăsând mai mulți bani către bănci, care au putut împrumuta astfel statul. Când persoanele fizice și IMM-urile nu-și mai permiteau să ia credite la dobânzile prohibitive ale acelui an, băncile au avut un client important și sigur în statul român, de pe urma căruia au continuat să facă profituri consistente.

Trebuie să ne creăm toate plasele de siguranță posibile. Nu e suficient să stăm liniștiți, gândindu-ne la concluziile Consiliului European din 26 octombrie 2011, care vorbeau despre recapitalizarea băncilor europene cu peste 100 miliarde euro și care garantau menținerea expunerii băncilor-mamă în țările în care au subsidiare. Poate este nevoie să ne gândim cu mai multă seriozitate la încurajarea dezvoltării capitalului bancar românesc, prin recapitalizarea despre care se vorbește, de prea mult timp, a CEC și a Eximbank. Poate este nevoie să accelerăm eforturile în crearea acelei „bridge bank” despre care BNR a vorbit cu FMI la ultima vizită, cu rol de a neutraliza posibilele efecte negative apărute în urma falimentului unei bănci comerciale.

România are obligația să folosească oportunitatea Consiliului European din 9 decembrie 2011 pentru ca, împreună cu alte țări din Europa Centrală și de Est, să ceară un acord Viena II, care să ofere garanții similare cu cele precedente în ceea ce privește menținerea expunerii băncilor străine pe aceste piețe. Remarcile lui Traian Băsescu referitoare la „lipsa de fair-play” a băncilor străine sunt doar pentru consumul intern. Bătălia adevărată, care să aibă efecte mai mult decât retorice, trebuie purtată în Europa, în Consiliul European, pentru a ne asigura că nu suntem printre cei sacrificați în războiul dintre țări și marele capital.

Cum presiunea pe curs este tot mai mare, acesta apropiindu-se și mai mult astăzi la un nivel apropiat maximului istoric din iunie 2010, un semnal politic de stabilitate dat de realizarea unei înțelegeri ferme între Guvern și mediul bancar străin este esențial pentru evitarea unei noi recesiuni și pentru impulsionarea economiei reale, cu scopul de a produce creștere economică sănătoasă și locuri de muncă.