Despre semnale de alarmă şi despre cei 99%

Vreau să-i invit pe toţi românii care se consideră parte a celor 99% să aibă curajul să-şi facă cunoscută povestea şi vreau ca împreună să dăm glas şi putere acestei majorităţi. Vă invit să-mi scrieţi sau să-mi trimiteţi fotografii cu voi şi cu povestea voastră scrisă pe scurt, pe o bucată de carton sau de hârtie. Împreună vreau să împărtăşim cât mai multe dintre aceste poveşti prin intermediul reţelelor de socializare. Cei  99% trebuie să vorbească şi trebuie să o facă acum!

Mă uit cu un interes din ce în ce mai mare la soarta a două mişcări extrem de interesante din Statele Unite ale Americii: „Occupy Wall Street” şi “We are the 99 percent” (Noi suntem cei 99%). Vântul care începe să bată peste ocean merită cel puţin un comentariu şi în România.Cele două mişcări de care vorbesc mai sus sunt, pe scurt, mişcări de protest generate de catre cetăţenii americani care sunt critici fie la adresa lăcomiei marilor comporaţii, fie la adresa băncilor mari de investiţii care au beneficiat de ajutor din partea guvernului, fie sunt pur şi simplu copleşiţi de datorii şi îşi manifestă nemulţumirea în stradă sau pe Internet.

Ca şi în cazul Revoluţiei din Moldova sau al numeroase evenimente din cadrul primăverii-arabe, cele două mişcări au început pe Internet. „Occupy Wall Street” a început cu o serie absolut fenomenală de postere şi de îndemnuri la acţiune, iar “We are the 99 percent” a început printr-o acţiunea unor cetăţeni care postau pe Internet fotografii cu o bucată de hârie sau de carton pe care îşi scriseseră povestea financiară sau economică. Într-un timp destul de scurt, cele două proteste au început să aibă din ce în ce mai mulţi participanţi şi să atragă atenţia mass-media şi apoi a mediului politic şi până să apuci să te dezmeticeşti, ce ieri părea să fie doar o manifestare, poate exagerată, a unora a devenit o mişcare la aderă aderă mii sau zeci de mii.

Să le analizăm pe rând.

“Occupy Wall Street” pare o mişcare de protest civică destul de clasică, în care cetăţeni revoltaţi se duc şi pichetează în faţa instituţiei faţă de care sunt nemuţumiţi. Ce este inedit la această mişcare este că de la bun început participanţii şi-au propus să ocupe un parc din apropierea faimoasei străzi din New York. Este varianta americană a Pieţei Universităţii din România. Doar că prea puţini dintre participanţi au doleanţe de natură politică, cei mai mulţi au probleme economice şi ar vrea să ceară ca băncile, pe care ei le consideră responabile de criză şi de situaţia grea în care se află contribuabilii americani, să fie trase la răspundere. Ce este important în acest caz este că protestatarii au ales să ducă lupta chiar în curtea duşmanului: coloşii financiari de pe Wall Street. Faptul că acesta nu este un protest politic îi întăreşte legitimitatea şi face ca tot mai mulţi oameni să se ralieze demersului.

“We are the 99 percent” are o geneză şi mai interesantă. Totul a început când pe o reţea de socializare câţiva utilizatori au ales să împărtăşească lumii povestea lor economică sau financiară. Cei mai mulţi dintre ei au datorii la bănci pe care nu pot să le plătească sau abia reuşesc să facă faţă. Marea majoritate lucrează unul sau mai multe joburi, nu neapărat cele pe care şi le doresc sau pentru care s-au pregătit, ci mai curând cele pe care le-au găsit şi încearcă să iasă la liman. Fiecare îşi încheie mesajul spunând “We are the 99 percent”, făcând astfel o distincţie clară între majoritatea covârşitoare a populaţiei şi acei 1% din americani care deţin 24% din veniturile naţiunii şi 40% din averea Americii.

Cei care aderă la “We are the 99 percent” nu cer, în mod expres, ceva, ci doar atrag atenţia asupra faptului că există, sunt reali şi că sunt mai mult decât o statistică. Cei mai mulţi au contractat împrumuturi pentru studii şi acum sunt puşi în faţa unei economii care nu reuşeşte să genereze locuri de muncă. Implicit, pregătirea lor nu îi poate ajuta prea mult pentru că mai sunt şi alţi absolvenţi şomeri, iar locurile de muncă sunt puţine. Reproşul lor tăcut şi fundamental este că sistemul i-a trădat. Până acum modelul clasic promova următoarea succesiune în viaţa unui tânăr: termini liceul şi dacă vrei să ai un venit mai mare şi mai stabil, dacă vrei să ai apoi o viaţă mai bună şi să lucrezi în domeniul care îţi place sau pentru care ai aplecare, trebuie să te duci la facultate şi apoi uşile îţi vor fi deschise. A venit criza şi a întors lucrurile cu susul în jos. Locurile de muncă sunt o raritate, de fapt ele sunt prea puţine ca să ajungă la toţi, iar mulţi dintre cei în datorii au nevoie de câte două slujbe să poată să ţină pasul cu ratele. Locurile de muncă de calitate, adică stabile şi bine plătite, sunt şi mai rare şi mai greu de ocupat.

Modelul care până ieri a funcţionat, acum este clar că nu mai funcţionează. De asta am spus şi repet: lumea care va ieşi din criză nu va arăta la fel cu cea care a intrat în criză. Datele problemei se vor fi schimbat în mod fundamental şi definitiv.

Ambele mişcări de prostest sunt un succes la această oră în America. “We are the 99 percent” reprezintă acel tip de prostest care schimbă faţa lucrurilor. Oamenii aceia nu cer nimic, nu cer nici pedepsirea bogaţilor, prin supraimpoziare, nu cer nici măsuri împotriva băncilor sau corporaţiilor. În general ei nu sunt anti-ceva. Sunt, însă, pro: pro-economie, pro-locuri de muncă, pro-funcţionării corecte a economiei. Ei vor ca economia americană să funcţioneze şi pentru ei. Vor locuri de muncă, vor să iasă din datorii şi vor să facă asta muncind cinstit.

Cred că acesta este un semnal de alarmă extrem de important, pe care oamenii politici, americani, dar şi din alte state, sunt obligaţi să-l ia în serios: oamenii rup tăcerea. Nu va mai accepta nimeni nedreptatea flagarantă. Toţi înţeleg situaţia dificilă şi nu vor decât ca povara să fie împărţită de către toată lumea. Este un demers care este mai larg, mai curpinzător şi mai puternic decât vechiul clivaj stânga-dreapta, pentru că aceşti oameni nu sunt mânaţi nici de convingeri de stânga, nici de convingeri de dreapta. Ei sunt mânaţi de o nevoie intrinsecă de corectitudine şi de dreptate, iar corectitudinea şi dreptatea, justeţea, nu au dimensiune ideologică. Ele sunt pur şi simplu. Cei care se recomandă ca fiind “cei 99%” sunt oameni obişnuiţi, care au fost dispuşi să renunţe la visul american, care au înţeles că trebuie să facă sacrificii. Cu toate acestea, ei îşi cer dreptul la muncă şi la un trai decent.

Nici Europa nu a fost scutită până acum de astfel de mişcări de prostest: unele mai violente, altele mai paşnice. Nu a „ocupat” nimeni City-ul londonez, deşi mişcări violente au avut lor chiar destul de recent în Anglia. Germania pare scutită, însă Spania nu a fost. Proteste paşnice ale indignados au încercat să influenţeze rezultatul alegerilor locale, dar nu a reuşit să influenţeze rezultatul în mod semnificativ. Poate că diferenţa esenţială est că mişcările din America sunt paşnice şi spontane, asta cred că le face populare, atrăgătoare şi de impact.Este foarte posibil ca şi aceste mişcări de peste ocean să se extindă şi pe Bătrânul Continent. Care va fi răspunsul european? Va fi aleasă sacrificarea proiectului european comun în favoarea unor soluţii individuale, ar fi o imensă eroare. Acum avem nevoie de mai multă Europă şi de mai multă solidaritatea. Şi mai avem nevoie de ceva: de locuri de muncă. În lipsa locurilor de muncă niciun stat nu va avea răspunsuri pentru cei care se recomandă simplu: noi suntem majoritatea tăcută, noi suntem cei 99%, noi vrem să muncim cinstit.

România a avut o încercare similară, la Cluj, la iniţiativa CriticAtac. A fost un început bun pentru atitudinea civică şi pentru implicarea civică. Sunt extrem curios cum ar arăta “We are the 99 percent” în România, pentru că sunt convins că şi la noi în ţară există o majoritate tăcută care cere locuri de muncă şi un trai decent. A venit vremea ca această majoritate să prindă glas.

Vreau să-i invit pe toţi românii care se consideră parte a celor 99% să aibă curajul să-şi facă cunoscută povestea şi vreau ca împreună să dăm glas şi putere acestei majorităţi. Vă invit să-mi scrieţi sau să-mi trimiteţi fotografii cu voi şi cu povestea voastră scrisă pe scurt, pe o bucată de carton sau de hârtie. Împreună vreau să împărtăşim cât mai multe dintre aceste poveşti prin intermediul reţelelor de socializare. Cei 99% trebuie să vorbească şi trebuie să o facă acum!