Avem un sistem viciat de interese economico-politice si blocat din lipsa de viziune, care nu poate produce performanta decat conjunctural, in situatii cu totul speciale. Sa avem puterea sa spunem adevarul: scoala romaneasca produce azi subdezvoltare in loc sa fie promotor de dezvoltare si de progres social. Chiar daca exista insule de excelenta in scoala romaneasca, chiar daca avem dascali, elevi, parinti si comunitati care ne fac cinste si pentru care am toata pretuirea, capacitatea acestora de a influenta in bine sistemul e, se vede, marginala.

Cand, in 2011, aproape 55% din elevi nu au obtinut nota de trecere la examenul de bacalaureat si cand 70% dintre profesori nu au trecut examenul de titularizare, vina nu e doar a celor declarati picati. Vina apartine politicienilor iresponsabili pentru care scoala e un lucru important doar din perspectiva lucrarilor publice care pot fi vamuite pentru pusculita de partid sau pentru propriul buzunar. Pentru acestia, scoala inseamna doar ziduri, nu si destine, doar prezentul lor, nu si viitorul tarii. Exista o prapastie uriasa intre ce scot pe gura politicienii la festivitati si ce se intampla in scoala, intre cum inteleg sa se pregateasca elevii si viitorii profesori si  competentele si cunostintele pe care piata muncii le solicita.

Prima constatare trista a acestor vremuri e ca scoala a ajuns sa reflecte societatea romaneasca, in ceea ce are ea mai putin, in ceea ce este ea mai vulnerabila. Școala a  incetat de mult sa  modeleze societatea romaneasca si sa o ajute sa progreseze. Școala a ajuns sa nu mai conteze, sa nu mai starneasca interesul nici al elevilor si parintilor, dar nici al profesorilor. Școala a devenit o activitate periferica, cu minim de investitii si maxim de ignoranta. Unde nu exista implicare, nu exista nici responsabilitate si, asa cum se vede, nici performanta.

A doua constatare trista este ca scoala este parca programata sa produca putine elite, autoexportabile si multi umili, „invatati” sa nu ridice privirea sprea mai mult.

O a treia constatare, la fel de trista, este ca, asa cum nu poti pazi trenuri cu armament folosind jandarmi platiti cu contravaloarea a 20 de gloanse, nu poti nici forma oameni demni si responsabili cu profesori umiliti in conditia lor umana si profesionala.

Invatatul a devenit, conform perceptiei majoritare, neprofitabil. E pierdere de vreme. Elevii, in proportii ingrijoratoare, nu cred ca invatatul ii mai ajuta sa aiba succes in viata. De mici vad la tot pasul ca exista si ale cai decat cele ale muncii si demnitatii. Parintii, prea ocupati cu propriile griji si observand ca nu intodeauna cei mai merituosi ajung in fata, sfarsesc prin a-si lasa copiii sa-si ia singuri deciziile. Fara a ajuta deloc la pregatirea acestor decizii.

De partea cealalta, profesorii, scarbiti de salarii si de respectul care li se acorda, se implica tot mai putin sau parasesc sistemul. Nu e o mirare ca, de la 69000 candidati la titularizare in 2008 (18% absolventi in acel an), am avut in acest an doar 38000 candidati (doar 11% din absolventii acestui an au vrut sa devina profesori).

Scoala nu mai e nici o o optiune de viata, nici o optiune de cariera. Daca nu intelegem sa schimbam aceasta realitate, si la anul ne vom ingrozi si vom comenta rezultate similare la examene. Faptul cel mai trist este ca un sistem de educatie devenit irelevant si neperformant este o lovitura letala data tocmai celor a caror singura speranta de progres social era scoala: copiii din familii cu venituri mici, copiii din familiile atinse puternic din saracie, copiii din mediul rural. Chiar daca unii se vor descurca si fara un sistem public de invatamant performant, ideile nobile ale unui Spiru Haret legate de o sansa egala la educatie de calitate vor ramane o amintire din trecutul nostru foarte indepartat. Fara a lupta cu convingere impotriva celor 3 probleme esentiale ale sistemului de educatie bine identificate de Alina Mungiu – democratica, sociala si economica – , ne paste marele pericol al obisnuirii cu neperformanta si cu lipsa de competitivitate.

Cel mai important, examenele de bacalaureat si de titularizare ofera doar un diagnostic facil asupra sistemului. Examenul scolii este cu totul altceva decat examenul pietei muncii, al adaptarii la cerintele societatii. Mi-e teama ca, in Romania, rezultatele la acest din urma examen sunt chiar mai dramatice decat cele de la bacalaureat sau titularizare. Nu avem dimensiunea acestui esec cu adevarat fundamental pentru ca nu masuram, de exemplu, gradul de adaptare al scolii la piata muncii sau implicarea reala a mediului economic, a comunitatii, a parintilor in viata scolara si in stabilirea curiculei, pentru ca nu avem un sistem real de motivare si masurare a performantei in educatie (inca o data ne facem ca nu auzim recomandarile Bancii Mondiale). In loc sa pregateasca pentru viata elevul prin examene de tip SAT, care sa-i deschida perspective pentru o integrare cu succes atat pe o piata locala, cat si pe o piata globala a muncii, scoala romaneasca solicita, de multe ori, informatii specifice despre nimic util. Iata cateva din punctele de inflexiune, iata cateva chestiuni concrete asupra carora orice expert in politici publice ar alege sa se aplice daca ar cauta sa scoata la lumina un sistem de educatie ca al nostru.

Daca nu gandim repede un alt mod de a ne raporta la scoala, vom uita repede cine suntem: si acasa, si in lume! Am tot spus-o si o spun inca o data: orice reforma in sistemul educational romanesc trebuie sa porneasca de la Pactul National pentru Educatie semnat in 2008. De ce abandonam atat de repede lucrurile putine, dar bune pe care le facem? Pactul trebuie pus la baza reconstructiei atitudinii noastre (decidenti, profesori, parinti, elevi, companii) fata de scoala.  Nu cu legi asumate prin raspunderea Guvernului, nu cu dialog social si institutional mimat, nu cu condamnarea celor care nu reusesc la examene se poate merge mai departe. Sau se poate merge, dar nu ajungem nicaieri.

Fac un apel pentru initierea unui dialog structurat al politicienilor de la putere cu cei din opozitie, cu profesorii, cu parintii, cu elevii si studentii, cu companiile private, cu autoritatile locale, sub dezideratul unui Pact National pentru Educatie renegociat si reasumat. Avem nevoie si exista toate argumentele pentru renegocierea Pactului pe baza evaluarii rezultatelor recente ale sistemului de invatamant. Am toata increderea ca Senatul Romaniei, din pozitia de Camera decizionala in materie de educatie, va participa la acest efort, in primul rand printr-o decizie responsabila referitoare la legea aflata in dezbaterea Comisiei de invatamant.