Despre cazul Grecia. Un Lehman Brothers al Europei?

Cât de pregătiţi suntem de un Lehman Brothers european? Deloc, este răspunsul cinstit. Nu avem finanţele pregătite pentru un nou şoc, nu avem economia pregătită şi cu siguranţă nu avem populaţia pregătită.

Discuţiile despre riscul de faliment al Greciei din ultima vreme, despre criza, politică şi economică, care pare să fie la eleni, ca şi la noi, perpetuă, despre riscul de revenire al crizei şi despre cât de mult va fi afectată România, merită o serie de răspunsuri care să ne aducă spre esenţa problemelor.

Criza Greciei nu este doar criza Greciei, așa cum criza Lehman Brothers nu a fost doar criza Wall-Street-ului american. Economia mondială este prea interconectată, prea dependentă de funcționarea fără greșeală a tuturor componentelor ca să ne mai iluzionăm cu gândul că dacă o țară are probleme, celelalte vor putea să respire în continuare ușurate. Globalizarea a făcut acest lucru posibil. Orice oportunitate vine și cu riscuri, iar oportunitățile imense ale globalizării au adus după ele și aceste riscuri legate de securitatea financiară și vulnerabilitatea piețelor și statelor.

Evoluțiile din Grecia, instabilitatea politică și socială au puterea de zdruncina UE și de a portretiza o criză economică 100% europeană. Ceea ce ar însemna o nouă criză mondială. Este pur și simplu efectul de domino în cea mai pură formă a sa.

Fapt. Statele cu forță de motor economic ale Europei deja se uită urât când vine vorba despre un nou ajutor pentru Grecia, care deja are în spate un bail-out de 110 miliarde de euro. Premierul Marii Britanii a anunţat că Regatul Unit nu va mai contribui cu niciun ban la salvarea Greciei. Un semnal mai bun că fiecare îşi salvează pielea nici că se putea. Marea Britanie nu este în zona euro, deci resimte mai puţin zbaterile monedei unice din ultima perioadă, dar fiind membră a UE şi fiind implicată în arhitectura economică şi de comerţ a Uniunii este la fel de vulnerabilă ca orice stat membru.

Principalele bănci germane cu expunere la obligaţiunile suverane ale Greciei au început să ceară garanţii suplimentare şi stimulente dacă vor participa la o rostogolire a datoriei. Alt semnal că solidaritatea nu este gratuită şi nu vine ieftin. Germania a fost motorul Europei de ceva timp. Şi-a revenit mai repede decât alte state, dar îşi revine greu. Creşterea sa economică este încă timidă şi motorul german nu este turat la capacitate maximă. Nu ştim încă când va ajunge iar la turaţiile din trecut, dacă va mai ajunge acolo. Cert este însă că şi nemţii sunt sătui să gireze nesăbuinţele altora, iar dacă sunt solicitaţi să o facă  cer pentru asta preţul corect.

Un amănunt interesnant despre cum funcţionează solidaritatea europeană. Economistul şef al BNR a declarat recent că o parte din cele 33 de miliarde de euro alocaţi României şi neaccesaţi ar putea fi redirecţionaţi pentru salvarea Greciei. Afirmaţia sa vine după ce Viktor Orban anunţase statele non-euro pot contribui la salvarea Greciei fără a face plăţi directe statului elen. Nimic nu se pierde totul se transformă. Sigur, România nu a reuşit să atragă acei bani pentru că nu a avut capacitatea să dezvolte proiecte pentru ei. Nu am fost în stare şi asta nu înseamnă că UE ne aşteaptă. De aceea tot susţin nevoia unei reforme administrative care să ne permită să finanţăm cât mai multe proiecte europene, pentru că, iată, nimeni nu ne aşteaptă la nesfârşit.

Fapt. Problema este că orice nouă intervenție în cazul Greciei pune presiune majoră pe euro, iar presiunea pe moneda unică este ridicată de ceva timp. Suveranitatea dolarului american nu mai este ce a fost, iar economiile mari emergente se gândesc deja să-şi impună propria monedă pe piaţa internaţională. Eu unul nu aş fi deloc surprins să văd ioanul chinez ca o valută forte în anii ce vor urma. De altfel, premierul Chinei a avut deja un turneu european, vizitând, Marea Britanie, Germania şi Ungaria, statul ce deţine preşedinţia rotativă a UE în acest moment. Un semnal mai bun nici că se putea. Europa se clatină, iar vulturii de la Răsărit se uită cu atenţie, pe jumătate cu anticipaţie, să vadă dacă proiectul european îşi prelungeşte agonia.

Fapt. La începutul acestei luni Grupul Bilderberg s-a reunit pentru a discuta soarta monedei unice. Recent, Dominique Strauss-Kahn a declarat că o soluţie pentru ieşirea din criza globală este adoptarea unei monede unice globale, emisă de o bancă globală. Semnal prost pentru euro? Cu siguranţă. Semnal prost pentru România? Evident. La începutul săptămânii trecute, amânarea negocierilor pentru o nouă soluţie la criza grecească a dus la scăderea încrederii în ţările din sudul şi estul Europei. Leul românesc a căzut atunci cu 1% în faţa euro, iar faptul că Parlamentul elen a aprobat planul premierului Papandreou nu a făcut ca raportul leu-euro să se îmbunătăţească cu mult.

Fapt. Financiar, România are o situaţie precară. În perioada următoare, Ministerul Finanţelor are de acoperit un vârf de plată de 2,5 miliarde de euro.  Vârful de sarcină pentru datoria publică care va fi reprezentat, probabil, de anul 2013. Atunci, cel puţin 4-5 miliarde de euro  vor merge către FMI, pentru că din 2012 încep plăţile pentru rambursarea împrumutului, alte 4 miliarde de euro ar putea fi plătite ca urmare a Programului Ministerului Dezvoltării, alte 2 miliarde de euro se vor cheltui ca urmare a hotărârilor din instanţă referitoare la nelegalitatea tăierii salariilor bugetarilor, 750 milioane de euro ar fi plătite ca urmare a decizie CJCE privind taxa de primă înmatriculare la care se vor adăuga dobânzi şi alte arierate ale statului, plus nelipsitul deficit al fondului de pensii. Şi asta pentru că anul 2012 e an electoral, iar Guvernul actual va folosi orice mijloace pentru a amâna la plată sumele în cauză, pasând răspunderea pe umerii guvernărilor viitoare. Numai aceste cifre ne duc la un deficit de 10% şi e nevoie de foarte multă prudenţă şi disciplină pentru a putea îndeplini ţinta de 3%.

Împrumutul record de 1,5 miliarde de euro atras de Ministerul Finanţelor săptămânile trecute de pe piaţa externă privată ridică la peste 4,5 miliarde de euro datoria în valută acumulată de România de la începutul acestui an. 4,5 miliarde de euro înseamnă circa 20% din împrumutul contractat în 2009 pentru salvarea statului şi a economiei. Economia nu dă semne că va începe să duduie în viitor, şomajul nu dă semne că ar scădea simţitor, iar investiţiile publice sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Mai mult, agenţia Standard&Poor’s ne ţine ratingul de investiţie la un nivel scăzut, deşi, e drept, mai bun decât al Greciei.

Fapt. Statisticile arată că românii muncesc 17 zile lucrătoare pentru a asigura cheltuielile cu hrana. Deosebit de elocvent este calculul făcut de un cotidian central, care a transpus partea alimentară din coşul de consum în ore de muncă. Pentru o pâine, un român munceşte 10 minute. Pentru un kilogram de cartofi, 20 de minute. Pentru un kilogram de fasole, 40 de minute. Pentru un kilogram de carne de pui, o ora şi 20 de minute, iar pentru un kilogram de brânză  o oră şi 40 de minute.

Nici celelalte cheltuieli nu sunt mai uşoare. Pentru costul întreţinerii sunt necesare 29,5 ore de muncă, costul energiei electrice înseamnă cinci ore şi 40 de minute, iar un litru de benzină înseamnă 40 de minute de muncă.

Aşa se poate explica de ce în statisticile europene românii apar cu cele mai mari volume de muncă prestate săptămânal şi cu maximumul numărul de ore de suplimentare din UE. Pur şi simplu românii nu se mai ajung cu banii.

În tot acest context, cât de pregătiţi suntem de un Lehman Brothers european? Deloc, este răspunsul cinstit. Nu avem finanţele pregătite pentru un nou şoc, nu avem economia pregătită şi cu siguranţă nu avem populaţia pregătită. Noroc însă că vom avea o nouă organizare administrativ-teritorială şi poate o nouă Constituţie. Asta ar trebui să ajute în cazul în care piesele de domino  ar începe să cadă.

PS. Consiliul European care abia s-a încheiat a venit cu o serie de lămuriri, atât pentru România cât şi pentru Grecia. În ceea ce ne priveşte pe noi, s-a clarificat situaţia aderării la spaţiul Schengen. Faptul că nu s-a rostit niciun cuvânt, faptul că acest subiect nu a fost cuprins nici măcar cât o notă de subsol în cadrul concluziilor Consiliului European este cea mai bună dovadă a eşecului total care este aderarea la spaţiul Schengen. Sigur, o să auziţi şi interpretarea potrivit căreia dacă nu am fost refuzaţi făţiş acum înseamnă că suntem încă pe drumul bun. Este o minciună. Aderarea la Schengen este un eşec, o ştiu guvernanţii români, o ştiu partenerii europeni, este cazul să afle şi publicul român.

În privinţa Greciei, lucrurile sunt ceva mai senine. Statul elen va primi finanţarea necesară, din surse oficiale şi private. O parte din datoria sa va fi rostogolită, prin participarea voluntară a sectorului privat la planul de salvare. Între timp, autorităţile de la Atena trebuie să pună în practică un amplu plan de reformă, agreat de Comisia Europeană şi FMI, care să se asigure că Grecia va porni pe un nou drum, sustenabil. Poate că de data asta am evitat căderea pieselor de domino, dar asta nu înseamnă că nu trăim în continuare cu sabia deasupra capului.