Despre viitorul NATO, intre declaratiile lui Robert Gates si puntea crucisatorului USS Monterey

Influenta noastra nu se decide insa la Washington si nici pe puntea unui crucisator aflat in vizita oricat de spectaculos si simbolic ar putea sa para momentul. Ea depinde de influenta Romaniei in capitalele statelor membre NATO si UE. Esecuri repetate in chestiuni importante pentru Romania si cetatenii sai indica o vulnerabilitate in acest sens. Pentru ca Romania sa fie contributor net e nevoie de o diplomatie mai viguroasa si pana la urma mai eficienta. Contributia noastra principala nu vine din simplul fapt ca suntem in Afghanistan alaturi de SUA sau din faptul ca vom avea pe teritoriul national o componenta din scutul anti-racheta, ci dintr-o anumita credibilitate a anagajamentului pro Atlantic.

Aliantele militare folosesc de obicei un limbaj frust si retinut chiar daca uneori voit iar alteori conditionat imprecis. Asa sunt declaratiile de dupa reuniunile NAC si intr-o anumita masura si declaratiile finale ale Summit-urilor NATO. Cu exceptia subiectelor fundamentale, comunicarile oficialilor NATO si ai statelor membre stabilesc si asuma pozitii dar adesea lasa loc unor interpretari in functie de audienta si evolutii ulterioare. Asta le face predictibile si interesante mai mult pentru experti. Undeva la granita dintre diplomatic si cazon. Lucrurile se schimba insa cand e vorba de prioritatile mari ale NATO sau de momente cruciale ori crize iminente sau care au depasit un punct care cere o reactie calibrata a Aliantei.

Secretarul american al apararii Robert Gates nu a fost, insa, nici diplomatic nici cazon in discursul tinut recent la Bruxelles in fata omologilor sai din NATO. El a exprimat, in termeni categorici, ingrijorari crescande ale ale unei generatii pentru care relatia trans-atlantica este stalpul central, axa stabilitatii si securitatii mondiale. A vorbit ca un politician al carui sfarsit de mandat ii permite sau chiar cere un ultim rol: cel de formator al dezbaterii fundamentale asupra viitorului cooperarii de securitate intre SUA si Europa. Cum mandatul sau a fost unul extraordinar, sub doua administratii, si  care i-a adus recunoastere si respect nu doar in Washington ci si international, cuvintele sale au greutate. Si cum sunt putin ambigue ele au cauzat valuri.

Gates a fost destul de clar si in ceea ce priveste motivatia si in ceea ce priveste alternativele. A fost mai mult decat un semnal de alarma. A fost un discurs ce amintea de claritatea obiectivelor lui Cato cel Batran in Senatul Romei. Numai ca, in linie cu realitatile timpului sau, Gates recunoaste ca principal inamic nu o sursa externa (o Chartagina moderna), ci o slabiciune interna. Asta se intampla pentru ca in opinia sa, dar si a altor comentatori, Alianta si mai ales membrii sai europeni risca sa treaca de acele linii rosii care ameninta mandatul si misiunea fundamentala a NATO. Aceastea au evoluat din 1949, dar nu atat de tare. Si astazi NATO asigura apararea colectiva a spatiului Nord-Atlantic si European. Ceea ce s-a schimbat fundamental este contextul in care functioneaza. Europa, spune Gates, trebuie sa joace un rol diferit de cel pe care l-a jucat in timpul razboiului rece, iar SUA nu pot sa continue sa asigure unilateral si disproportionat ansamblul securitatii militare in cadrul NATO atunci cand se pune problema unor operatii in teatru.

Dezechilibrul contributiilor si deficitul militar European in materie de capabilitati a fost un element constant al evolutiei politice si militare a NATO. Pe intreg parcursul razboiului rece capabilitatile militare au evidentiat o anumita distributie a rolurilor asumata de aliati. Cu exceptia unor remanente ale vechilor traditii militare in tari foste coloniale, si a sectorului militar nuclear, aliatii europeni aveau ansamblul fortelor pregatite pentru aparare teritoriala. SUA ca o superputere globala concurau cu URSS la nivel global. Continuand traditia expeditionara din cele doua razboaie mondiale, Coreea si Vietnam, fortele sale erau orientate spre proiectie, in timp ce apararea teritoriala  americana era asigurata mai degraba prin geografia favorabila si scutul oferit de strategia nucleara si “mutually assured destruction”. Cu douazeci de ani in urma, la sfarsitul razboiului rece castigat detasat de Alianta occidentala, erau voci la est si la vest care credeau ca NATO nu mai are sens. Au fost atunci voci care au crezut ca pretul stabilitatii si securitatii europene este tocmai renuntarea la NATO. Altele au vazut in largirea NATO o solutie integrativa care sa rezolve problema dezechilibrului contributiilor aliatilor. Spre binele Romaniei aceasta pozitie a prevalat. Reforma fortelor militare ale europenilor suprapusa unei victorii a avut insa consecinta reducerii disponibilitatilor bugetare. Era vorba in termenii anilor ‘90 despre dividendele pacii. Capabilitatile si structura de forte a membrilor europeni ai NATO evidentiaza asta si astazi. Chiar daca pastreaza competentele apararii teritoriale colective a spatiului extins vest European, NATO a devenit destul de repede un instrument de stabilitate. Asumand roluri politice majore a functionat cu mult succes ca o ancora majora post comunism. Europa de astazi este rezultatul proceselor vizionare de extindere ale NATO si UE.

Evolutiile post 1989 au insemnat pentru NATO trecerea de la rolul exclusiv de aparare teritoriala la cel de organizatie de securitate colectiva. Aceasta transformare devenita tot mai marcanta, incepand in Balcani, continua in Afganistan si astazi in Libia. Insa atat la nivel de capabilitati cat si in ceea ce priveste vointa politica Europa este ezitanta si sub-optimala la nivel de performante. Ambele scartaie, dar nu pentru ca Vestul ar avea indoieli fundamentale, ci pentru ca astazi costurile sunt mari si platim pretul unor decizii intarziate. De asemenea, citirea amenintarilor ramane diferita intre SUA si Europa. Nu doar pentru ca opinia publica este diferita ci si pentru ca cele doua elite au evoluat diferit. Narativul central de securitate al fiecareia este distinct si deci expresia vointei politice este divergenta.

Experienta NATO in Afganistan a evidentiat limitarile legate de capacitati militare si de opinie publica in ceea ce priveste capacitatea de angajare in lupta mai ales pe durate lungi. Comunicat inabil, incomplet si uneori nesincer acest conflict numai aparent distant, se afla in inima inetereselor de securiate ale NATO. Participarea europeana nu este doar o continuare a valului de solidaritate neconditionata de dupa 11 Septembrie. Acest lucru nu a fost explicat cetatenilor europeni in termeni clari si categorici. Pentru SUA, Afganistan este important atat simblic cat si strategic. Pentru Europa este vital. Stabilitatea si viitorul sau economic depind de ce se intampla in zona care leaga sudul European de Asia centrala. Am mai spus asta: trainicia valorilor vestului, dar si competitivitatea sa ca proiect de societate pe tremen lung este in joc acolo. Complicata strategic de evolutiile din Africa de Nord si Orientul Apropiat, participarea europeana la dinamica regionala are sa ramana dificila. Discursul secretarului american al apararii la Bruxelles s-a concentrat pe capacitati militare ca semn la neputintei si limitarilor aliatilor europeni ai SUA. Acestea insa ascund o incapacitate de decizie strategica.

Europa trebuie obligatoriu sa fie prezenta si sa-si asume o responsabilitate crescuta in aceasta regiune. Daca o va face, SUA au sa-i fie alaturi, daca nu atunci SUA o vor face singure dar in conditi si cu efecte care pot sa fie si indezirabile sau costisitioare pe teremn lung pentru Europa. Au trecut vremurile in care SUA pareau ingrijorate de emergenta politicii comune europene in domeniul extern si de securitate (CFSP) si a corolarului sau in aparare militara (ESDP) si riscul unei despartiri strategice sau competitii. Inca de atunci existau voci care spuneau ca acestea sunt dezirabile, dar nu in dauna rolului si capacitatilor NATO. Astazi NATO ramane instrumentul unic real al apararii europene. Cercul s-a intors si astazi dimensiunea unei cooperari mai stranse europene in domeniu de securitate si aparare pare sa fie o conditie obligatorie a contributiei europene la NATO.

O parte din problema este de natura discursiva. Ambiguitatea si excesul care au afectat abordarea SUA in ceea ce a fost numit razboiul antiterorist si suprapunerea nefericita cu conceptiile neo-conservatoare de schimbare de regim si interventionism au facut viata aliatilor europeni in a explica necesitatea angajarii pe termen lung mai grea, nu mai simpla. Pana si cetatenii statelor din est-ul fost comunist, tari puternic loiale conceptului contributiei la NATO, au inceput sa aiba dificultati. Prin contagiune operatiunile din Afganistan au devenit victima acestei oboseli. Europa care vede in NATO o organizatie defensiva in mare parte cu rol disuasiv se adapteaza greu noului context. Pentru SUA evolutia a fost natural, desi nu lipsita de dificultati mai ales financiare.

Aici este cealalta jumatate a problemei. Europa a redus cheltuielile de aparare constant in ultimele doua decenii in timp ce SUA le-au crescut. Conflictele viitorului (si cum arata Afgansitan si Libia ale prezentului) au sa fie la distanta, scumpe si de durata. Nu e vorba de interventi umanitare sau de managementul crizelor, ci de aparare colectiva exprimata prin instrumente si implicit operatiuni de securitate colectiva. Europa (si SUA) vor putea sa suporte costurile daca fortele si capabilitatile lor militare vor reflecta aceste prioritati si se vor baza pe un anumit realism. Astazi presiunea bugetara a apararii devine uriasa si pentru SUA. Sa cheltuie mai mult decat restul lumii la un loc pentru aparare nu este sustenabil pe termen lung in conditiile actuale ale economiei sale si a deficitelor uriase. Natura datoriei sale externe impiedica abordari neutre in acest sens. Administratia Obama si cele ce-i vor urma vor tine cont de asta. Nevoile interne sociale dar si ale infrastructurii si economiei americane creaza o presiune uriasa si in crestere asupra administratiei. Cu amenintari complexe si in evolutie cauzate de terorism, proliferare nucleara si a rachetelor cu raza medie si lunga de actiune dar si emergenta unor competitori globali, SUA dezvolta o noua abordare. Daca pana acum aceasta diferenta in resurse si capabilitati afecta cooperarea in teren si operatiuni astazi ea devine o problema fundamentala. SUA nu vor ezita sa adopte solutii eficiente chiar daca acestea nu sunt pe placul Europei. Iar aceasta, daca nu va putea sa participe nu va mai avea un rol de veto sau de tampon pentru pozitiile americane.

Daca Europa nu-si asuma un rol mai robust nu doar in proria sa aparare dar si o contributie in zona sa de influenta SUA nu au de ales. Competitia de securitate globala cere SUA sa ramana capabile de actiune globala. Aceasta cere tehnologie si investitii militare uriase. Dar nu poate sa o faca oricum. Pretul este o dezangajare din spatiul European si zonele contigue. SUA nu se pregatesc sa plece din regiune. Africa de nord si Orientul apropiat extins vor ramane o prioritate strategica pentru mult timp de acum in colo. Modalitatile de expresie ale angajamentului sunt cele care se schimba. Independenta economiei SUA de pietele de gaz si emergenta agresiva a unor noi tehnologii si a unei noi politici energetice care sa reduca dependeta SUA de petrol si, deci, de spatiul arab sunt prioritati ale administratiei Obama. Acestea se suprapun unor politici economice si de investitie tehnologica ceea ce le face sinergice si macar in parte dezirabile domestic.

De asemenea, adoptarea unei noi viziuni de aparare antiracheta este semnul unei noi strategii de securitate in acest spatiu. Capabilitatile avansate tehnologic permit SUA sa fie cu un pas inainte la nivel global. Prin punerea la dispozita NATO a sistemului antiracheta integrat din care o componenta din prima faza de dezvoltare este gazduita la Deveselu in Romania, SUA isi reduc in fapt dependenta de NATO. Saptamana trecuta a fost la Constanta o nava americana purtatoare a sistemului antiracheta AEGIS.  Am vizitat cu placere si satsifactie nava USS Monterey, impreuna cu ambasadorul SUA si ministrul roman de externe. Nu a fost prima data cand m-am aflat pe o nava de acest tip, dar este prima data cand se afla in apele Romaniei.

La Constanta, unul dintre participantii Marinei Miliare spunea pe o voce scazuta, cu un amestec de invidie si ingrijorare: "Ce au americanii pe vasul asta reprezinta aproape cat intreaga flota romaneasca". Evident ca nimeni nu poate rivaliza cu bugetul militar american, mai mare decat suma bugetelor de aparare ale tuturor tarilor lumii, insumat.

Romania, in ultimii 15 ani, si-a folosit bine cele doua resurse de care a dispus: curajul si sacrificiul militarilor nostri si geografia tarii, utila in anii '90 la stabilizarea ex-iugoslaviei si, dupa 11 Septembrie ca punct de sprijin si de aparare impotriva pericolului terorist si rachetelor de raza medie de actiune din Orientul Mijlociu Extins. De la prima a aparut intrarea in NATO, de la a doua, bazele americane de pe malul Marii Negre si, acum, scutul antiracheta de la Deveselu.

Dar acest lucru va fi capabil sa cimenteze legatura strategica cu americanii. Dar fara NATO si articolul V de aparare colectiva, securitatea Romaniei intr-o regiune istoric volatila ar avea de suferit. In pofida constrangerilor bugetare, Romania trebuie sa investeasca in inzestrarea si cresterea capacitatii operationale a Armatei. O tara in care o biata patrulare in Mediterana este subiect de ridiculizare, o tara care nu poate asigura o minima patrulare cu avioanele sale de vanatoare si o tara care nu isi apara militarii pe teatre externe cu echipamente moderne va ramane o tara cu geografie interesanta, dar careia ii va lipsi un ingredient important al profilului sau politic si strategic. Iar acest lucru ne va costa.

De aceea, conducatorii politici si militari ai tarii trebuie sa refaca prioritatile si necesarul de inzestrare al tarii in lumina ultimelor evolutii din regiune si din lume. Sa decida care este necesaul minim obligatoriu si nisa de specializare a Armatei Romaniei. Nu orice fantezie sau interes de "prima de succes" din partea unui furnizor sau a altuia sau ca moneda de schimb pentru favorurui politice sau bilet de acces in Biroul Oval. Asa cum americanii au Quadrennial Defense Review prin care isi prezinta si aproba in Congres planificarea militara si bugetul Pentagonului, si Romania trebuie sa-si revizuiasca Strategia de Aparare si sa vina cu un plan rational si motivat de inzestrare in Parlament pentru un buget multianual. Astfel, cei cu putere de decizie in privinta Strategiei de Aparare,  vor avea placuta surpriza de a se intalni nu doar cu un Parlament care nu este ostil in acest caz, dar se va dovedi chiar cooperant. Si cu siguranta vor avea placuta surpriza a unui Senat al României, camera decizionala in aspecte de aparare, mai mult de cooperant si mai mult decat interesat intr-o buna randuire a acestor aspecte fundamentale.

Implantarea scutului este prioritara pentru conceptia strategica regionala a SUA. Avand in vedere reactia Rusiei, dialogul strategic SUA-Rusia si rolul vestului in presedintia Pacifica revin pe tapet cu prioritate. Pentru Europa miza este cu atat mai importanta. Daca securitatea sa colectiva are sa fie complementara si integrata cu cea a SUA acest lucru depinde de vointa sa politica si de capabilitatile sale militare. In schimb nimic nu impiedica SUA la compromisuri locale pentru obiective majore startegice. Miza participarii noastre, a Romaniei si Europei la sistemul anti-racheta este constructia viitorului relatiei de securitate trans-atlantica. Dar in sine participarea la scut nu este suficienta. Ea este un pas dintr-o succesiune care cer o regandire a securitatii inclusiv a distributiei de roluri pentru NATO si UE si o crestere a integrarii dimensiunii de securitate a celor doua. Numai asa avem garantia ca prioritatile Europei, inclusiv ale tarilor din estul Europei pot sa fie integral considerate.

In conditiile actuale nu este rezonabil sa credem ca Europa o sa poata aloca resurse financiare suplimentare. De aceea reforma NATO si a apararii europene trebuie sa mearga mana in mana. UE trebuie sa devina serioasa privind reforma politicii de securitate atat colectiv cat si la nivelul statelor membre in mod conjugat. Europa si NATO o sa aiba nevoie de capabilitati militare precise si aceasta include forte expeditionare capabile de ceva mai serios decat operatiunile din Libia din aceste zile. Europa o sa aiba nevoie de soldati capabili sa lupte in orice teren, la distanta si care sa se poata duce si sutine singuri in teatre de operatii la nivel logistic, de securitate si operational si sa faca acest lucru in buna coordonare cu fortele SUA si ale altor puteri emergente. Nu intamplator, Gates a evidentiat contributia unor armate europene mici si relativ putin costisitoare dar care au trecut printr-un proces de reforma. Singurul mod in care Europa poate sa faca acest lucru la scara necesara este prin cooperare si distributie de roluri. Instrumentele si cadrul exista atat la nivelul UE cat si la nivelul NATO. Ceea ce este necesar este o conversatie re-inoita care sa duca la actiuni precise. Asta este ce propune Gates. O discutie intre adulti responsabili de ambele parti ale Atlanticului. Pentru aceasta insa Europa trebuie sa-si clarifice propriile optiuni.

De la reactia politica la crize, la chestiuni militare legate de regimul de gestiune al capacitatilor umane si de tehnica, la mobilizarea si rotatia fortelor, capacitate de proiectie si interoperabilitate, ce se aplica aliatilor sai europeni se aplica si Romaniei. Influenta noastra nu se decide insa la Washington si nici pe puntea unui crucisator aflat in vizita oricat de spectaculos si simbolic ar putea sa para momentul. Ea depinde de influenta Romaniei in capitalele statelor membre NATO si UE. Esecuri repetate in chestiuni importante pentru Romania si cetatenii sai indica o vulnerabilitate in acest sens. Pentru ca Romania sa fie contributor net e nevoie de o diplomatie mai viguroasa si pana la urma mai eficienta.

Avem o buna oportunitate. Contributia noastra principala nu vine din simplul fapt ca suntem in Afghanistan alaturi de SUA sau din faptul ca vom avea pe teritoriul national o componenta din scutul anti-racheta, ci dintr-o anumita credibilitate a anagajamentului pro Atlantic. Acesta este fundamental si ideologic pentru tari ca Romania.